joi, 19 noiembrie 2009
luni, 7 septembrie 2009
marți, 1 septembrie 2009
vineri, 28 august 2009
miercuri, 19 august 2009
marți, 11 august 2009
duminică, 5 iulie 2009
Edificiu măsliniu
I-ar sta mai bine lângă o Moschee într-un oraş cu ieşire la mare
Acolo unde statuile păstrează măiestria sculptorilor.
Ar putea ascunde secretul fetei cu părul lung şi negru
Crescută cinci zile pe săptămână în vaporaşul ruginit “Taalkrind”,
Odată vas de croazieră pentru turiştii cu îndeletniciri senzuale.
Aşa l-ar cunoaşte pe bengalezul meu preferat
Care învaţă să scrie litere de mână de la necunoscuţi
Şi se lasă prins în jocul psihozei cu instantanee imagistice.
Ar primi bucăţele de baclava o dată pe lună
Şi ar face plajă pe deluşorul cu maci, departe de ochii curioşi,
Ca şi când nu i-ar ajunge pielea deja pigmentată.
S-ar juca “baba-oarba”, fără sa ştie că ceilalţi nu pot să vadă
În ciuda absenţei unei întâmplări nefericite cu acid.
Şi-ar întâmpina pretendenţii din cartierul vecin
Cu o candoare de infantă lipsită de grija furtunilor din lumea celor înstăriţi
Şi cu râsete zgomotoase ar da impresia unei sărbători orientale.
Însă micuţa este o tigăncuşă de pe Lipscani,
Obligată să înmoaie sufletele indivizilor cu măşti şi pretenţii sociale.
Numeroasele vânătăi de pe trupul ei firav arată ca o hartă
În care fiecare oraş este mai negru decât celălalt.
În cinci ani de zile a învăţat să urască suficient mâinile murdare
Ale tatălui cu scurgeri de caracter şi sensibilităti lacunare,
Oripilat de neajunsul în care apare periodic
Ca un cap de familie netrecut pe lista de recensământ.
Nu este vina ei că s-a născut într-o fundătură
Şi că mintea îi găzduieşte traume adânci,
Dar când am întrebat-o ce-i place cel mai mult,
Mi-a răspuns senin şi totodată dureros:
“Oamenii.”
Cum poate să încapă atâta speranţă într-un caz pierdut?
marți, 30 iunie 2009
Turquoise
Părea să fie un plasture pentru incizii emoţionale.Pregătirea micului-dejun trăda o bucurie sinceră.
Până şi păianjenii arătau ca nişte glume bune
În faţa degetelor ce scriau despre momente suspendate.
Uneori fredona piese de la Woodstock
Şi ridicând uşor din umeri, ascundea o stângăcie adorabilă.
Îşi lăsa capul pe spate şi îi surâdea tavanului de parcă făcea boacane,
Apoi se oprea din prestaţie şi cu o voce gravă, zicea “Hai, gata cu spectacolul pe azi!”
În momentele de împlinire, fotoliul care odată găzduise oasele străbunicului,
Devenea o casă, în care toate cele necesare erau la îndemână.
Stătea în faţa lui ca şi când ar fi bătut la uşă, apoi chicotea mulţumit de confort
Şi se aşeza molatec mimând cu o răsuflare un deceniu liniştit.
Pe braţul fotoliului îşi aseza un pahar cu Shiraz şi un platou cu Grana Padano,
Îşi deschidea o carte, se adâncea în pernele aşezate pe spătar
Şi pornea furtuna de gesturi,
Semn că rândurile citite erau captivante.
Alteori săpa în amintiri şi înota printre ele cu orele,
Clipea foarte rar, îşi sprijinea bărbia cu palmele,
Iar privirea pierdută şi maxilarul strâns erau date indescifrabile.
Înţelegeam că extratereştrii nu îşi arată niciodată feţele
Şi mă retrăgeam discret într-o altă cameră lăsând uşa întredeschisă,
Suficient cât să audă simfoniile şi să nu uite că sunt şi eu acolo.
Acum zorile sunt prietenoase;
Cu timpul am învăţat să nu ne fie frică să simţim.
Buza superioară li se crapă în timp ce zâmbesc,
Dovadă că s-a aşternut o linişte de când nu au mai simţit-o sângerând.
